După cum arăta R. Findlay (1984), urmând exemplul lui Dostoievski, care arăta că literatura rusă s-a dezvoltat pe rădăcinile pieselor lui Gogol, teoria pură a comerţului internaţional a germinat din solul fertil al Capitolului 7 al lucrării lui David Ricardo („Principiile…“). Exemplul, incredibil de simplu, al schimbului de vin şi stofă între Anglia şi Portugalia, a pătruns în miezul conceptului de avantaj comparativ, concept care îngloba în el esenţa echilibrului cerere-ofertă pe pieţele produselor respective, ale factorilor de producţie, precum şi pe pieţele interna­ţionale. Acel exemplu, devenit clasic, după cum îl califică şi Manoilescu (1931) în încercările sale de îmbogăţire a teoriei avantajului comparativ, stă la baza teoriilor actuale ale schimbului mondial de mărfuri. Mesajul esenţial pe care această lucrare îl oferă lumii este că schimbul internaţional nu reprezintă un scop în sine sau un fenomen separat al economiei unui stat: comerţul internaţional a apărut ca o extindere necesară a economiei naţiunilor, în încercarea lor de a se dezvolta continuu, de a asigura un nivel mai ridicat al bunăstării. El se află în interdependenţă cu restul componentelor economice naţionale, sistemul producţie-consum-acumulare-schimb exterior fiind un sistem cu reacţie negativă (feed-back-ul asigurând stabilitatea sistemului).