Termenul însuşi de cultură, având în vedere conotaţiile lui ancorate în teluric şi organic, pare nepotrivit cu mediul hi-tech în care se dezvoltă astăzi producţia simbolică. Prefixul ciber ne tentează, îl preferăm lui „post“, uzat de dezbaterile despre postmodernitate. Cibercultura este cea ce se construieşte - era să spun se naşte, o, reminiscenţă a organicităţii! - astăzi în mediul „cablat“ al calculatoarelor, în bazele de date interconectate, în mediile virtuale partajate. Ea are o semiotică proprie, este multimedială şi interactivă. Criteriile ei proprii de valoare sunt în curs de formare, instanţele critice încă-i lipsesc. În orice caz, ea nu mai tinde la „perenitate“, după modelul agricultural, ci la „fiabilitate“, conform paradigmei sale tehnologice. Ne vom încumeta, călători temerari în infosferă, navigând, dar şi gândind în acelaşi timp, să-i cartografiem domeniul, mai puţin prin explorări sistematice cât prin incursiuni rapide, aducând ca pradă (sau ca suvenire) fragmente de discurs, mostre de situri, frânturi hipermediale, nuclee narative. Ne vom feri să fim colonizatori brutali, deşi tentaţia de a formula, printre primii, legi şi reguli este puternică. În schimb, ne vom urmări pe noi înşine cu atenţie, observatori şi observaţi în acelaşi timp, pentru a detecta efectele pe care noile practici culturale le au asupra noastră, transformându-ne raporturile sociale, modificând însăşi substanţa noastră umană. O cibersociologie este necesară pentru a vedea clar ceea ce se petrece în jurul nostru şi în noi. Dacă era modernităţii, concentrată asupra producţiei materiale, ne ameninţa cu alienarea, postmodernitatea, orientată spre noua ordine informaţională, ne promite virtualizarea. Cibersociologia ne poate ajuta ca aceasta din urmă să nu însemne şi des-fiinţarea.

Autorul