Istoria presei este, prin profilul ei, o disciplină de studiu indispensabilă viitorilor ziarişti, întrucât experienţa predecesorilor reprezintă una dintre valorile cele mai relevante în bagajul general al cunoştin­ţe­lor cu care vor pleca de pe băncile Universităţii pentru a-şi exercita profe­si­unea. Este aproape de la sine înţeles că asimilarea, pe calea cunoaşterii, a moştenirii jurnalistice reprezintă nu doar ceva ce ţine de erudiţia ştiinţifică sau pregătirea culturală, ci se constituie în element intrinsec, cu valoare definitorie pentru profilul intelectual care trebuie să-i caracterizeze pe ziariştii timpului nostru. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât numeroase forme şi metode utilizate în activitatea lor de precursorii presei româneşti contemporane continuă, practic, să facă parte din arsenalul actualilor ei slujitori. În acest sens ar putea fi invocate, spre pildă, principalele tipuri de periodice, româneşti, dar şi euro­pene, precum cotidienele, revistele, almanahurile, suplimentele (ştiinţifice, eco­no­mice, literare, artistice, de modă, ştiinţifico-fantastice, sportive etc.), ca­len­­da­rele, buletinele informativ-economice etc. Tot aşa de bine ar putea fi amintite genurile presei (comentariile, reportajele, ştirile simple, foiletoanele etc.) sau punerea în pagină, alternanţele textelor şi imaginilor, structura tematică etc.

      În istoria presei româneşti, obiectul acestei lucrări, şi a celei europene sau universale, pot fi surprinse realizări cu o forţă de sugestie deosebită pentru epoca noastră. Altfel, poate, printr-un fir „invizibil“ al tradiţiei înseşi, numeroase titluri ale publicaţiilor care apar în prezent pe piaţa jurnalisticii româneşti se regăsesc în istoria jurnalisticii naţionale: unele declarat continuatoare ale celor precedente, altele fără o asemenea menţiune (necesară): Adevărul, Dimineaţa, Ziua, Azi, Curentul, Naţional etc.