Curtenii unui rege puternic, slugarnici şi (aparent) orbiţi de pretinsa strălucire a acestuia, discutau cu aprindere despre frumuseţea cămăşii lui bogate, pe care ei (parcă) o şi vedeau.

      Pe când discuţia era în toi, apăru un copil din casa despotului care, auzind cele ce se spuneau, cu inocenţa vârstei şi fără a se lăsa sugestionat de închipuiri, rosti cu adâncă mirare: „Dar regele nici n‑are cămaşă!“

      Tot aşa, mulţi dintre noi am rămas în privinţa justiţiei cu imaginea tradiţională a zeiţei Themis, legată la ochi şi cu balanţa în cumpănă, gata să spună imparţial şi sentenţios dreptatea aşteptată cu ardoare de mulţi. Numai că, între timp, multe s-au schimbat şi în lumea dreptăţii; poruncile divine s‑au transcris în legi, acestea au fost confiscate de oameni, iar preoţii au devenit judecători. Şi astăzi, justiţia face corp comun cu societatea, contaminându-se de toate relele, strălucirile şi incapacităţile acesteia.

      Dezbrăcată şi goală, ea ne poate schimba total sau parţial părerea despre valorile esenţiale pe care este chemată să le proteguiască într‑un stat democratic şi de drept. Este şi cazul României contemporane.

      Într-adevăr, după decembrie 1989 ne aşteptam ca lucrurile să se schimbe fundamental; din păcate însă, faptul nu s‑a produs decât la nivelul legilor de organizare judecătorească şi a avocaturii şi mai puţin în privinţa practicilor şi a mentalităţilor. Se poate spune că nici nu se putea altfel, deoarece cam cu aceiaşi oameni nu poţi realiza o mutaţie bruscă, o corespundere perfectă între forme şi fond.

      „Asortarea“ justiţiei reale cu proiectul virtual al celei chemate să permită integrarea ţării în Uniunea Europeană rămâne un deziderat prioritar al societăţii româneşti. Pentru aceasta însă este nevoie de voinţă politică, cultură juridică şi schimbarea mentalităţilor. Trei cerinţe nu imposibil de promovat, dar greu de afirmat într‑o societate încă lăuză, după naşterea pruncului statului de drept.

      Cu aceste gânduri am strâns în volumul de faţă 35 de eseuri şi şase articole mai consistente, „cazuri“ judiciare insolite care vorbesc, fiecare în felul lui, despre „puncte slabe“ ale justiţiei de azi şi de ieri. Ele încearcă să releve cu sinceritate, fără orbirea slujbaşului „regelui gol“, „călcâiul lui Themis“, partea sensibilă a justiţiei, îndeobşte române, în speranţa îndreptării şi lansării sale pe calea adevăratei maturizări şi occidentalizări. Să putem spune astfel că justiţia este oarbă, dar şi dreaptă!

 

Autorul