Anii din urmă, marcaţi de preocuparea renaşterii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (reintrodusă prin revizuirea Constituţiei în noiembrie 2003) coincid, nu întâmplător, cu procesul de pregătire a acceptării ţării în Uniunea Europeană, desăvârşit la 1 ianuarie 2007.

    Integrarea noastră în „clubul select” al naţiunilor europene repetă, pe alt element al spiralei istorice, cele întâmplate în urmă cu aproape 150 de ani, cu deosebirea că acum nu este vorba atât de naşterea, cât mai ales de revenirea la rădăcini moderne europene vechi şi profunde, care au cunoscut perioade de evoluţii şi involuţii, fără a se pierde însă cu totul, vreodată.

    Cu aceste nădejdi mi-am permis să-mi propun să scriu o primă şi cât mai completă istorie a instanţei noastre supreme. Fără falsă modestie, trebuie să recunosc că nu a fost un demers uşor. Lipsa documentelor, în afara legilor de organizare, publicate de vrednici reprezentanţi ai breslei în ultimii ani, a constituit un handicap major.

    Singurele studii, din păcate fragmentare, aparţineau lui Andrei Rădulescu, marele cărturar şi prim-preşedinte al Casaţiei în perioada 1938-1940, la care se adaugă unele referiri ocazionale la subiect.

    O asemenea situaţie, departe de a mă descuraja, a reprezentat, dimpotrivă, o provocare suplimentară.

    Pentru a ajunge la această istorie a trebuit astfel să consult cele mai diverse surse, de la Monitoarele Oficiale, la presa judiciară şi până la istoriile literaturii române! Cât am reuşit, rămâne să aprecieze cititorii şi timpul în scurgerea lui implacabilă. Pentru mine unul, faptul de a deschide drumul în această privinţă rămâne prea meritoriu.

 

Autorul