Începutul l-au făcut boierii luminaţi, din primele decenii ale secolului al XIX-lea, curioşi să vadă Occidentul şi dispuşi să înţeleagă calea viitorului. Însemnate urmări, pe termen lung, a avut Pacea de la Adrianopol, prin care s-au creat condiţiile permisive ce îngăduiau racordarea, într-o măsură mai mare, a unei părţi din lumea românească la fluxurile comerciale ale epocii. Sub influenţa experienţelor şi modelelor occidentale, viaţa economică românească, sub toate aspectele ei, începe să se dezmorţească. Iar Unirea Principatelor marchează începutul unei perioade hotărâtoare în iniţierea şi construirea structurilor economiei moderne. Suita de legi şi decrete domneşti adoptate şi/sau impuse în perioada 1859-1877 sunt doar faţete ale unei vaste opere de restructurare care clădeşte temelia lumii capitaliste: libertatea individuală, libertatea contractuală şi proprietatea privată absolută. Pe tema înnoirii instituţionale, privită ca acţiune legislativă, de consacrare prin lege a unor fenomene, procese sau raporturi economice moderne, s-a purtat o îndelungată controversată de idei filosofice, sociologice, economice, politice, cu nedisimulate consecinţe economico-sociale şi politice privind „formele fără fond“. Istoria a confirmat justeţea acţiunilor programatice ale forţelor liberale. În deceniile care s-au scurs până la sfârşitul secolului al XIX-lea sunt create cele mai importante instituţii-cheie ale capitalismului românesc, între care se detaşează Banca Naţională a României, şi sunt adoptate legile de încurajare a întreprinzătorilor autohtoni. Sub scutul protecţionist al statului, legislativul impune o cale de dezvoltare accelerată, respectiv „a ars etapele“, după cum aprecia economistul Ştefan Zeletin. În perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale, politica economică, în ciuda diferenţelor de opinii ale principalelor grupări politice, se concretizează în măsuri legislative şi instituţii menite să accentueze şi să accelereze dezvoltarea economiei, fapt confirmat la sfârşitul perioadei interbelice. Capitalul şi capitalismul românesc, după şase decenii de politică economică protecţionistă sistematică, erau realităţi evidente, cu performanţe la nivel european, în unele domenii.

      Sfârşitul celui de-al doilea război mondial determină un alt gen de tranziţie. În anii 1945-1950, în România sunt impuse o suită de legi şi măsuri, cu caracter legislativ-reformator, care vizează segmentele fundamentale ale econo­miei de piaţă. În mai puţin de o jumătate de deceniu, în condiţii de izolare economică internaţională cvasideplină, sunt distruse principiile şi fundamentele economiei de piaţă concurenţială pentru a căror implementare au fost necesare eforturi de peste un secol. Comandamentele-cheie în epocă, transmise de structurile politice şi mass-media, sunt: naţionalizare, planificare, colectivizare, care, într-un timp relativ scurt, s-au concretizat.

      Începutul anilor ’90 ai secolului trecut marchează debutul actualei tranziţii a societăţii româneşti.

      Credem că nu greşim afirmând că economia românească, în drumul ei către economia de piaţă, a parcurs aproape două secole de tranziţie, întrerupte, ce-i drept, de deceniile comuniste.

      Unele momente semnificative ale tranziţiei respective sunt surprinse şi detaliate în lucrarea de faţă, care reuneşte rezultatele cercetărilor întreprinse de către cadre didactice universitare, cercetători ştiinţifici, doctoranzi şi foşti doctoranzi ai Catedrei de Istoria economiei şi Geografie, specializarea Istoria economiei naţionale, de la Academia de Studii Economice din Bucureşti. Lucrarea se adresează specialiştilor din domeniul economiei, istoriei economiei şi al istoriei gândirii economice, doctoranzilor, studenţilor şi tuturor celor interesaţi de evoluţia societăţii româneşti.

      Cât priveşte aprecierile din lucrarea de faţă menţionăm că ele sunt expresia opiniilor personale ale semnatarului fiecărui studiu.

 

Maria Mureșan