O analiză atentă a efectelor pe care le au de obicei măsurile de politică economică va arăta că prin măsurile luate guvernele modifică întotdeauna şi termenii repartizării bunurilor produse. Spre exemplu, dacă guvernul unei ţări oarecare adoptă la un moment dat un buget deficitar, el modifică de fapt raportul dintre veniturile destinate consumului prezent şi cele destinate consumului de mâine. Altfel spus, măreşte, în mod justificat sau nejustificat, consumul prezent pe seama unui consum mai mic în viitor. Numai dacă acest deficit ar avea un caracter permanent şi ar fi mereu de acelaşi grad, numai atunci nu ar fi afectat consumul de mâine sau consumul generaţiilor viitoare. Un alt exemplu: dacă un guvern acceptă sau, mai bine zis, provoacă el însuşi un anumit grad de inflaţie, superior creşterii salariilor nominale, automat este afectată puterea de cumpărare a celor cu venituri fixe, bineînţeles în avantajul celorlalţi; când scade puterea de cumpărare a leului se ia de la toţi ca să se dea mai mult celor care au obţinut majorarea salariilor. Încă un exemplu: dacă guvernul unei ţări limitează preţurile de vânzare ale unor produse obţinute în condiţii de monopol, el limitează totodată veniturile firmelor respective în avantajul celor care le cumpără produsele. Se poate demonstra la fel că dacă guvernul adoptă o serie de măsuri cu privire la politica fiscală, la cea vamală etc., etc., etc. el antrenează de fiecare dată schimbări mai mari sau mai mici în legătură cu repartizarea bunurilor între cetăţeni.

      Înclin să cred deci că indiferent ce măsuri de politică economică ar lua un guvern ele conduc de fiecare dată şi la schimbarea termenilor repartiţiei bunurilor. Dar, dacă aşa stau lucrurile, Ricardo avea perfectă dreptate să susţină că economia politică reprezintă „o cercetare asupra legilor care determină împărţirea produsului între clasele care contribuie la formarea lui”. Obiectul economiei politice nu este, aşadar, studiul repartizării resurselor productive rare între diferite utilizări alternative, cum susţin de obicei marginaliştii, ci, în primul rând, studiul repartizării bunurilor între cetăţeni. Repartizarea bunurilor între cetăţeni este, şi din punctul meu de vedere, esenţa ştiinţei economice şi, în acelaşi timp, esenţa politicii economice; oricum, într-o economie de piaţă repartizarea resurselor „rare” între diferite utilizări alternative o face în mod normal piaţa şi nu guvernul, iar piaţa nu are nevoie de cunoştinţe de economie politică pentru a face aşa cum se cuvine acest lucru al ei. Repartizarea bunurilor între cetăţeni nu o face însă întotdeauna piaţa. Dimpotrivă, aş zice că ea este efectuată în cea mai mare măsură, chiar într-o economie de piaţă, de către guverne. Din păcate, problema aceasta nu a fost suficient studiată până în momentul de faţă. Acesta este motivul pentru care i-am afectat aici un capitol întreg. Totodată, celelalte capitole deşi au titluri diferite vorbesc, aşa cum se va putea constata, despre aceeaşi veşnică problemă a repartizării bunurilor între cetăţeni. Revolte, răscoale sau războaie, crime sau sinucideri etc., îşi au de cele mai multe ori originea aici, în sfera repartiţiei.

Autorul